Muzeul Dunării de Jos, instituție de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Călărași, prezintă în luna noiembrie, în cadrul proiectului Exponatul lunii, furca în brâu pentru tors lâna.
În trecut, luna noiembrie coincidea cu reîntoarcerea în case, întrucât timpul se înăsprea, iar muncile câmpului își aflau finalul. În acest moment, femeile se întâlneau la șezători pentru a toarce. În aceste
împrejurări, putem cugeta asupra casei ca loc de creație sau chiar ca loc de întâlnire cu creația.
Dacă pentru majoritatea oamenilor furca de tors reprezintă acea vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul de lână pentru a fi tors, pentru specialiști, aceasta, prin aspectul de Coloană a lumii are puterea de a face legătura între pământ și cer, între material și spiritual, dar și între om și divinitate.
Se crede de asemenea că furca de tors este un obiect moștenit încă din perioada precreștină, de pe vremea tracilor, cu semnificații strâns legate de sărbătoarea de Dragobete.
Astfel, furca de tors reprezintă un zălog, un semn de iubire, fiind primul cadou făcut de băiatul care plăcea o fată. Acesta confecționa o furcă, împodobind-o cu diferite crestături și i-o dăruia celei iubite. Dacă aceasta o accepta, se considerau logodiți, urmând să se căsătorească cât mai curând.
Concluzionând, putem spune că furca de tors era folosită de femei însă ca produs de meșteșug ea aparținea universului de creație masculin.
Din punct de vedere tehnic, furca este o unealtă folosită pentru prelucrarea materiei prime prin tors. Termenul folosit este de origine latină, dar unealta se mai întâlnește și sub denumirea de „cojelcă”, o furcă lungă care, în timpul torsului e rezemată de perete și sprijinită cu piciorul. Putem întâlni furcile sub mai multe forme: de brâu, cu găvan, furci cu picior sau cu scaun, furci cu talpă sau cu lopățică, ori furci de scaun. Furca scurtă de brâu, e caracteristică întregului spațiu românesc; mai există și o furcă cu roată, specifică ariei moldovenești. Prin forma sa subțire și alungită, furca e un obiect extraordinar de corporal, paralel verticalității corpului uman pe care aproape că îl integrează procesului de tors.
Furca se regăsește și într-una dintre cele mai interesante credințe păgâne românești și anume aceea a Ursitoarelor. În funcție de zonă legenda spune că trei, șapte sau nouă zâne dețin controlul asupra destinului fiecărui om, acesta fiind stabilit pentru fiecare în parte încă de la naștere. Cea mai mare dintre ele este Ursitoarea care ține furca și fusul; cea de-a doua este Soarta, care toarce firul vieții, iar cea de-a treia, mezina, este Moartea, cea care curmă firul.
Furca a intrat în patrimoniul muzeal în anul 1991, este realizată prin cioplire, din lemn de plop, iar porțiunea pentru prins caierul prezintă incizii succesive. Pe rozetele ornamentale și pe porțiunile dintre incizii se poate observa culoarea verde. A fost realizată în secolul XX și a fost achiziționată din satul Andolina, comuna Ciocănești, județul Călărași de la dl. Pană Florin și are dimensiunile de 98×6 cm.
Piesa este expusă la Secția Etnografie și Artă populară a muzeului, pe tot parcursul lunii noiembrie.
Be the first to comment