Exponatul lunii martie la Muzeul Dunării de Jos Călărași: scoarța – peretar

Muzeul Dunării de Jos, instituție de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Călărași, prezintă publicului în luna martie, în cadrul proiectului Exponatul lunii, scoarța – peretar.

Scoarța – peretar reprezintă covorul tradițional ornamentat după specificul locului și face parte din categoria țesăturilor din lâna, având rol dublu, de protejare și înnobilare a spațiului de locuit. În vechime era folosită în special pentru decorul pereților și se regăsea în zestrea mireselor.

În România țesutul scoarțelor are o tradiție ancestrală. Originalitatea, unitatea și valoarea lor artistică se datorează competenței tehnologice a meșterilor care le-a executat, cât și ingeniozității cu care au integrat în compozițiile decorative, motive și simboluri de largă circulație în spațiul european.

În Muntenia, factorul local a jucat un rol important în selecționarea anumitor tipuri ornamentale, țesutul dezvoltându-se mai mult în mediul sătesc. Specifice locului sunt scoarțele din lâna, de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni ce variază între 1 și 3 metri. Ca și tehnică de lucru se folosesc trei procedee de ales: alesul în tehnica Karamani, alesul cu găurele și cel cu fire întrepătrunse.

S-a dezvoltat cu precădere decorul cu ornamente geometrice și vegetale stilizate și mai rar antropomorfe, zoomorfe și avimorfe pe întreaga suprafață; cu chenar sau fără chenar. Ca și paletă cromatică, la început au predominat culorile vegetale – brun, cenușiu, negru, albăstrui, pe parcursul timpului gama de culori îmbogățindu-se cu ajutorul coloranților chimici.

Cele mai vechi țesături de interior provin de la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, având în marea lor majoritate, decorul executat în tehnica alesăturii, adăugându-se mai târziu și năvăditul, un alt procedeu de decorare în războiul de țesut.

Scoarța cu nr. inv. 46 410 a intrat în patrimoniul muzeal în anul 2004. Datează din sec. al XIX-lea, este confecționată din lână și bumbac, compusă dintr-o singură foaie, având chenar cu motive geometrice – cruciulițe și câmpul format din 4 romburi mari, încadrate de altele mai mici, iar la capete prezintă franjuri legați. În paleta cromatică se regăsesc culori precum negru, brun și ocru. Dimensiunile ei sunt de 245 cm lungime și 120 cm lățime. Are stare de conservare bună și a aparținut lui George Pamfile. Face parte din expoziția de bază a secției de etnografie intitulată „Meșteșuguri tradiționale la apus”.

„Meșteșugul țesutului scoarțelor a fost o activitate casnică transmisă de familie, de la o generație la alta, însă, odată cu dezvoltarea sistemului educațional, cu învățarea tehnicilor, s-a realizat și învățământul vocațional. Existau atât sate specializate în țesutul anumitor tipuri de scoarțe, cât și meșteri populari ce au transmis mai departe tehnicile tradiționale. Prin valoarea lor practică, estetică și simbolică, scoarțele au un rol important în comunicarea socială, afirmarea și promovarea identității culturale. Țesutul scoarțelor a fost și rămâne unul dintre cel mai expresive meșteșuguri artistice practicate în mod tradițional”, a precizat conservator Colecția Etnografie, Livia Nuțu.